Fotografia acestui francez nu ne dă dureri de cap. Nu e apăsătoare, nu naşte angoase, poate nici nu are de explorat profunzimi. Nu suntem zguduiţi seismic de adevărurile tragice cuprinse în cadrele lui René. Francezul, mai degrabă, garniseşte fotografiile sale cele mai reuşite cu un accesoriu facil, şi anume umorul. Aflat în faţa vieţii, în căutarea răspunsurilor, René propune metoda cea mai sigură de izbândă, râsul. Nu hăhăitul, nu băşcălia, ci râsul ca formă de rafinament vizual şi intelectual.
Despre René Maltête ştim puţine lucruri care ţin de biografie. S-a născut la 8 mai 1930, la Lamballe, în Franţa şi a murit pe 8 noiembrie 2000. Visul său se pare că a fost acela de a ajunge regizor, dar cum nu avea un aparat de filmat, s-a reorientat. Fiindu-i clară pasiunea şi pentru fotografie, deja de la 16 ani începuse cu un Pontiac 6×9, îşi cumpără, în 1954, un Semflex 6×6 şi o ia încetişor la cutreierat străzile din Paris. Relativul succes vine destul de repede, iar după doar patru ani este admis în Rapho, o agenţie de fotografie destul de cunoscută pe acea vreme. Scoate şi un album foto doi ani mai târziu, Paris Des Rues et Des Chansons, nu fără probleme. Mai multe edituri îi resping proiectul, până când una se încumetă şi-l publică. Cartea e o reuşită, se vinde în 35.000 de exemplare şi necesită trei ediţii. În 1973, Maltête se mută la Dreux, unde, şapte ani mai târziu, pune bazele unui festival de poezie.
Atât. Însă Parisul ar putea depune mărturie că e mult mai mult decât „atât”. René are urmele pe fiecare stradă din oraşul luminii, care tocmai îşi revine după al doilea război mondial. Fotograful inventează un nou gen: photo-gag. Umorul său îmbrăţişează lumea, o face prizabilă, o îmblânzeşte. René e unul dintre primii fotografi care celebrează umorul, isteţimea, un Elliot Erwitt mult mai puţin cunoscut, dar poate la fel de bun. Însă nu toată lumea îl place pe francez, iar unii dintre scorţoşii săi colegi de breaslă îl consideră un fotograf marginal, un hoţ de imagini, un povestitor, nu un artist. E bizară şi amuzantă, în acelaşi timp, transformarea lui Maltête, dintr-un posibil regizor, „făcător” de imagini, într-un fotograf, „prinzător” de imagini. Pentru că, privind imaginile lui René, avem senzaţia că acestea pur şi simplu pluteau prin Paris, iar omul ăsta înarmat cu o cameră foto, le prinde şi le însufleţeşte. Am rarul sentiment că imaginile lui sunt mai vii pe hârtie decât în realitate. Privirea pe care o are aţintită asupra lumii este cea a unui poet care nu şi-a pierdut darul mirării, care e fascinat de cum şansa poate oferi momente spectaculoase celor care au ochii deschişi.
„Rigoarea şi precizia compoziţiei sunt inerente unei photo-gag de succes”, spunea René.
„Formidable incendie” spune titlul ziarului din mâna omului din a cărui pipă iese fumul alb. Tricourile celor doi părinţi, cu dungile verticale şi orizontale, dau pătrăţele de pe bluza puştiului. Oile care reprezintă majoritatea, omul care dă o gaură în asfalt cu pickhamerul chiar lângă semnul de Spital: Linişte, sunt tot atâtea zâmbete care vin să se opună rigidităţii. Care vor să aline curgerea inevitabilă. Da, poate că râsul e strâns legat de uitare, poate e un mecanism care nu te învaţă, ci doar te face să eviţi.
„Nimic nu e mai necesar decât umorul. Ne ajută să trecem peste momentele grele din viaţă, momente pe care sunt incapabili să le modificăm în vreun fel”.
Poate că René descoperise sau ştia fără să fie conştient, că nu avem de ce să învăţăm, pentru că nu există o reîntoarcere după moarte, în care să ne folosim cunoştinţele. Poate că umorul, cel rafinat, nu cel trivial, este răspunsul unor întrebări nerostite. Și ajuns aici, nu pot să nu mă gândesc că râsul are virtuțile sale metafizice. Poate e amăgire, dar nu deșertăciune.
René Maltête a fost și poet. Unul cu un discurs vizual direct, frust, plin de istețime și umor. Un poet care ne-a lăsat mai multe fotografii decât cuvinte. Și chiar dacă simbolistica sa e una simplă, nu știu de ce simt un început de Magritte in René. Suprarealismul cameristei transformată-n sirenă probabil că îmi evocă asta. Una dintre virtuțile capitale, pentru mine, ale lui Maltête, este tocmai această capacitate de a mă face martor la transformarea lumii. Din inutil în zâmbet.
Un articol de Cristian Munteanu. Îl găsești și aici.